Călătorisme (I): “Biletele la control, vă rog”

Printre sporturile extreme cel mai des practicate de unii români se află prostia şi agramatismul. Voi insista, deocamdată, asupra unui singur aspect, şi anume călătoriile de vis cu autobuzul cavaler Mercedes Citaro.

Ce ne-am face noi dacă într-o zi ar dispărea subit autobuzul care ne transportează  cu viteza luminii la lucru sau la şcoală (o staţie distanţă de domiciliu, că de, în autobuz stai, nu mergi) prin traficul extreeeeeeem de lejer, şi pe lângă aceasta, în autobuz poate fi înlăturat disconfortul creat de prezenţa în buzunar a telefonului mobil sau a portofelului, graţie deplasării extrem de lejere şi urcării şi coborârii făcute în deplină ordine – un vis frumos, păcat că în fiecare dimineaţă ne trezim în România.

Din punct de vedere al claustrofobiei, majoritatea suntem OK (totuşi, ne asumăm cu discernământ nişte riscuri la urcarea în autobuz). Circulaţia “bară la bară”/”mână pe fund” poate fi îndurată cu puţin efort. Însă totul până la o limită şi pentru nervii noştri. S-a observat de către persoanele care folosesc/foloseau frecvent R.A.T.B.-ul că împrejurările în care poporul călător bucureştean acţionează solidar şi în tabere opuse sunt:

1. Controlorii (vedea-i-aş împuşcaţi pă unii… nu m-am putut abţine :D) depistează cazuri de… fraudă, auzi… –  cel mai des în rândul elevilor (vaaaaaai, ce lipsă de educaţieeeee, vaaaai, domnă, cum vă permiteţi, doar sunt nişte copii), şi am să fac o paranteză.

Dacă până mai ieri cel fără de bilet şi acte de identitate era dus la secţie şi violat în cel mai rău caz, aflaţi că lumea se modernizează: spiritul şpăgii însufleţeşte din ce în ce mai mulţi tovarăşi, mai rău ca spiritul de turmă, ceea ce este relativ straniu. Ceea ce este mai mult decât relativ straniu este felul în care acesta se aplică: de râsu’ plânsu’ că un nene controlor a ajuns să violeze buzunarele elevilor până la o hârtie de 10 lei, din care a vrut să oprească pentru sine 5, dar i-a luat ceva timp să se obişnuiască cu ideea că nu avea unde să schimbe bancnota (atât ne duce şi pe noi E.Q.-ul, ce mai mănâncă azi săracul copil?), aşa că după jumătate de oră de priviri reciproace îl eliberează pe ostaticul care primise deja absenţă (s-au făcut în sfârşit 100… te-am rupt, Gigi) şi pleacă mai departe cu morcovu’-n fund (sau cum naiba se zice când mergi crăcănat…): n-are bani de curve azi.

Colac peste pupăză, punctul culminant se atinge încă înainte de coborârea din autobuz sub escortă. Avocaţii apărării (dacă nu există, inculpaţii se apără singuri, dar cu mai puţin tact: “Îmi dai mie amendă în pula mea pentru zece mii?”) dau cu scaunele în cap iubitorilor de justiţie, tabără alcătuită preponderent din… moşi şi babe. Cei care îşi văd de treaba lor trebuiesc ignoraţi, ceea ce am să fac şi eu, pentru că în România ignoranţa este legea care trebuie aplicată tuturor oamenilor cu I.Q. mai mare decât numărul de la pantofi.

Cert e că românii nu ştiu să dea amendă cu zâmbetul pe buze, şi la propriu şi la figurat. Asta e. Mai avem puţin de învăţat la maniere, şi mult de lucrat la conştiinţă.

One thought on “Călătorisme (I): “Biletele la control, vă rog”

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s