Moartea neuronului?

Profii se plâng de iminenta degradare a nivelului de inteligență cu fiecare generație fabricată în România care sfârșește ca produs brut al sistemului de învățământ actual. Toată prostimea psihologiei care a copiat la examenul de absolvire a facultăților mintale se învârte în cerc, încurcând și mai tare datele problemei pentru omul de rând.

Nu este greu să-ți dai seama că nu neuronul este cel care moare, ci educația. Și iată cum am putea să deducem sofist că generațiile se distrug între ele. Nu, nu este vorba de asta. Copchiii nu-s mai proști pentru că nu mai primesc aceeași educație de acum cinci, zece ani. Ca să mă fac înțeleasă, vă invit să vă imaginați cum v-ați petrece timpul dacă nu ar exista calculator sau TV (subliniez dacă nu ar exista, pentru că dacă nu ați avea, ați face tot posibilul să le obțineți). Eu, de exemplu, am învățat cel mai mult în zilele în care am avut calculatorul bulit, pentru că mă plictiseam prea tare. Obișnuită cu diversitatea de care beneficiam datorită internetului, televizorul îmi părea complet neatrăgător. În ziua în care mi-am repus pe picioare sistemul, m-am simțit la fel de extaziată de parcă Eminescu ar fi venit și mi-ar fi spus „Mâine te duc la Junimea” (ca fapt divers, ironic și o fază de lol extrem de dură, învierea din morți a calculatorului meu s-a întâmplat într-o joi).

O senzație superbă și aproape lacrimogenă a însoțit deschiderea unui calculator pe care nu îl mai folosisem de la începutul clasei a noua. Vechiul meu wallpaper, poze și documente de a căror existență uitasem complet, arhive de mess neprețuite…

Astăzi mă simt îndreptățită să mă declar, din fericire, un consumator mai rațional al tehnologiei, comparativ cu anii trecuți, deși încă mai țin calculatorul deschis când scriu sau citesc și uneori nu mai am chef să-l închid când adorm, din diverse motive. Concluzia? Au dispărut dificultățile în a renunța la mess (și alte astea) când am lucruri care au mai multă nevoie de atenția mea. Dacă la începutul liceului eram cât de cât motivată să învăț pentru notă, acum nu mai sunt; orice om care pretinde că mă cunoaște ar afirma sus și tare despre mine că sunt în sare să aleg Palatul Copiilor în loc de școală în orice moment (deschideți ochii sau capul penisului, în funcție de cea mai apropiată zonă de centrul gândirii voastre, și puneți mâna de investiți în educație). Prefer să îmi aleg și să parcurg singură ceea ce mă atrage. Din cauza preferințelor mele ciudate, nu există profil/ofertă educațională care să-mi satisfacă poftele și, sincer, nu știu cum s-ar numi și câți nebuni ar opta pentru așa ceva (apelativul „nebuni” este folosit cu sensul său negativ, foarte negativ).

Vorbeam mai devreme despre prețul unui zâmbet. Acum îmi vine în minte ceva mai complicat care se leagă mai mult sau mai puțin de asta: prețul progresului.

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s