Agenții economici de tip Gavroche

Aveam în gând de ceva timp să prezint o întâmplare autentică având homeleși drept protagoniști, însă cum nu a mai fost nimic care să mă intrige în ultima vreme, lăsasem baltă ideea. Până azi. Nu este o știre nouă sau o metodă nou folosită de homeleși, însă este proaspătă  :D.

Un alt indiciu că nu aparțin de România, din perspectiva educației și simțului civic, este faptul că sinapsele mele prost bătute de reflexe care de care mai ciudate îmi pot aduce diverse neplăceri exact atunci când mă aștept mai puțin.

Ieșisem de la metrou, gata să-mi terfelesc pișerele cu restul de câteva zeci de metri rămași până acasă. Sunt întâmpinată la ieșire de un puradel rahitic cu un teanc de reviste în brațe, reviste în formatul „Șapte seri”, numere de acum cinjpe mii de ani pe care poți să le ciordești moca de la orice groapă de gunoi. E lesne de înțeles ce a urmat.

„Săru’ mâna, sunt și io de la casa de copii, am o cireadă de frați și n-avem ce mânca, vă dau asta și asta, suntem și noi copii săraci…”

Mă durea deja capul și am scos primul mărunt care-mi era la îndemână din buzunar, anume doi lei, și i-i întind. Îi ia, se uită frumușel la mine: „Șapte lei tre’ să-mi dai. Asta trei lei, asta patru. Uite că și scrie pe ele.”

Și tu știi să aduni, să scazi, să derivezi și să integrezi, copchil de la casa de copchii. Evident că AȘA de proastă nu-s, din moment ce singurul motiv pentru care m-am oprit e tendința mea constantă de a asculta ce-mi spun oamenii fără vreun proces de selecție preliminar (că-i vorba de ascultat, doar…), iar dacă chiar ar fi fost vorba de nevoie, aș fi făcut un efort să scot portofelul, dar nu înainte ca micul nostru Gavroche să treacă de un mic test.

Luând la cunoștință de prevederile contractuale pe care mi le punea în față, dar nefiind deloc impresionată, îmi țin mâna în loc și-i răspund cu un surâs cristalin: „Pardon?”. Se uită ciudat la mine. Acum două minute îmi săruta mânușițele, iar în prezent mă tutuiește de parcă am fi amândoi de aceeași spiță. Vede că nu se negociază sume de-astea cu mine. Bun psiholog. Planul B: „Mai dă-mi trei lei, te rooog, te roooog, să-mi iau și eu o conservă de pateu… e cinci lei, jur, jur!”.

Vrabia mălai visează. Pe cine crede că prostește? Io să fi fost homles nu m-aș fi aruncat la conserve de cinci lei. Cea mai ieftină conservă pe care am văzut-o în viața mea era sub doi. Proastă gândire practică. Dialogul continuă.

„Îți ții și revistele, îți ții și banii. E mai avantajos pentru tine.”

„Mai dă-mi trei lei, te rooog, te roooog…”

Pauză de un minut de ascultat înduplecări, după care vine proba de baraj al cărei rezultat îl intuisem de la început.

„Uite cum facem. Îmi dai ăștia doi lei pe care ți i-am dat, eu intru în magazinul ăsta, mai pun de la mine, cumpăr două pateuri și ți le aduc. Vrei să facem așa?”

I-am oferit un răgaz de cinci secunde, timp în care aproape că și-a dat ochii peste cap (SPER să fi văzut prost, la cât m-am abținut să-i smulg toate membrele alea sfrijite în plină stradă), iar eu, văzând că nu se ajunge la un consens, îi las dracului de doi lei și mă duc acasă.

Sunt convinsă că mai sunt oameni care fac așa și și-o iau în bot. România te învață să ignori, prin obligativitatea de a ignora pe care ți-o impune propria nevoie de stabilitate. Aș goli portofelul pe homleși dacă ar folosi cu ceva. Și dacă  TOȚI homleșii de la ora actuală ar fi cu adevărat neajutorați, iar mărunțișul nostru cel de toate zilele ar fi folosit exact în scopul pretins, nu ar mai exista niciun cerșetor pe fața Pământului la ora actuală. Mamă Românie, patrie iubită… proastă m-ai făcut!

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s