În loc de epilog

Nu știu cum să încep. Pentru prima dată în cariera mea de blogăriță mă îndop cu băuturi carbogazoase în fața monitorului, încercând de minute bune să leg o frază introductivă. Complicată chestie.

În realitate, nu mă pricep foarte bine la legat fraze. Nu am avut niciodată fluența unui tocilar renumit sau fluxul memoriei unui elev conștiincios care și-a pregătit cu seriozitate lecția. Nu am fost, nu sunt și probabil nu voi fi niciodată un elev model, și nu-mi dau seama dacă e din cauză că refuz asta sau pur și simplu nu am fost construită pentru a fi capabilă să duc la îndeplinire această aspirație nobilă.

Că tot veni vorba de fraze, în anii de liceu m-au iritat foarte tare discursurile șefilor de promoție. Nu pot să descriu gustul amar lăsat de faptul că un liceu de renume poate forma, din păcate, și oameni banali, ale căror prezențe și cuvinte nu transmit nimic, te lasă nemuritor și rece, mai-mai să te împiedici de un colț de cerc și să cazi din sferele tale plutitoare. Privilegiul de a vorbi în numele a trei sute de oameni este de neprețuit, însă de când îmi fac veacul pe Pache Protopopescu rar am recunoscut mândria de vitezist în privirile sau în vorbele colegilor mei.

„Am intrat prima în acest liceu, și am ieșit tot prima.”

Astfel își începea acum ț ani o stimabilă domnișoară pledoaria sa pentru inteligență, la finele celor patru ani de aur. Atunci am realizat cu adevărat cât de fragile sunt ierarhiile dictate de sistemul nostru, și cât de ușor este să-ți faci loc în vârf, ba chiar să te și menții acolo, așteptând cu nerăbdare ziua în care cei desemnați să te judece conform unui set de valori (și ele de carton) se vor simți obligați să-ți încredințeze o cunună de lauri care nu este de drept a ta. Atunci am realizat cu adevărat cât de mult vreau să mă car odată din țară, acolo unde îmi vor permite lenea și buzunarele. E adevărat că în universitățile din străinezia nu curg izvoare de lapte și miere, însă nimeni nu se afundă în mizeria în care eu, cel puțin, mă simt băgată până la gât aici.

Aș vrea să împrumut pentru câteva minute o medie de zece, să îndeplinesc și io condițiile cerute pentru a mă face auzită aici, însă cum ignoranța și dobitocia mea mă trag și acum de mânecă, mă voi rezuma la schematizarea principalelor chestiuni arzătoare la ordinea zilei din ultimii patru ani. Știu că mai e o săptămână, dar eu am intrat deja în atmosferă.

Onorat aughitoriu,

Azi e o zi obișnuită. O altă zi în care văd aceleași chipuri pe care sunt obișnuită să le văd de atâta vreme pe holuri. Pe multe dintre acestea încă nu le pot asocia, din păcate, cu un nume, un eveniment sau o poveste, la fel cum poate nici ele nu ar sta mai bine decât mine la acest capitol. În ciuda acestui fapt, în această zi obișnuită aceste chipuri vor deveni o nouă parte din fața nevăzută a lui Mishu, încheind un alt capitol din istoria unei tradiții care, din nefericire, dă semne de slăbiciune în fața noilor valuri de oscilații care au devenit stări de fapt.

Nu sunt foarte mândră să recunosc, dar ar fi o minciună gogonată dacă aș spune că acești patru ani de liceu nu m-au dezamăgit. Partea interesantă a acestui aspect este că mi-am provocat chiar eu însămi o bună parte dintre aceste dezamăgiri, fără să realizez în timp util. Cu toate acestea, dacă mi-aș cumpăra o axă a timpului numai a mea, fără paradoxurile aferente incluse, aș alege să las cursul evenimentelor intact și să aleg la întâmplare momente pe care aș vrea să le retrăiesc ca simplu privitor. Asta în primul rând pentru că aș ceda nervos dacă ar fi să trec prin încă patru ani de Mishu, iar în al doilea rând, aparent paradoxal, nu văd ce anume ar fi de schimbat.

Pentru că micile deziluzii au pus baza celor mai mari schimbări, din prima zi de clasa a noua și până azi.

„Învățați, învățați, învățați!” …și iar învățați. Dar învățați pentru voi.

Fiți uniți, ajutați-vă întru spiritul dovlecar, și totuși disimulați, urmăriți-vă interesele… dar chiar și o colegialitate de complezență poate crea legături a căror destrămare îți poate aduce lacrimi în ochi exact când te aștepți mai puțin.

Ia doiul, ești prost, nu meriți, tăticu’, să fii aici, treci în bancă!… și învață că frustrarea bate profesionalismul, că fair-play-ul nu are cum să fie omniprezent într-o societate prin sine însăși imperfectă, și că repetiția nu numai că te învață, dar te și călește. 

O axă a timpului ar fi, deci, o investiție proastă. Timpul nu stă în loc pentru suferința nimănui, timpul nu stă în loc pentru ca aceste ultime momente alături de dumneavoastră să devină veșnice, oricât de mult am vrea și oricât de stupefiați am fi de faptul că am conștientizat atâtea lucruri tocmai în ultimele momente. Sacrificând eufemismele în defavoarea iluziilor, vă mărturisesc câtă seninătate îmi oferă acum gândul că nu peste multă vreme vom intra în liceu pentru ultima dată ca elevi. Și nu de timp trebuie să ne temem, cu atât mai puțin de efectele lui. Nu timpul, ci existența se irosește. Timpul nu presează și nu aleargă. Timpul nu iartă. Timpul nu îi desparte, ci îi apropie pe cei care urmează aceeași cale.

Vă mulțumesc.

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s