Dobby, a free elf (spoiler alert)

Am fost și eu zilele astea la Heri Potăr partea a șaptea partea a doua, ca tot curiosu’, documentându-mă cu ajutorul câtorva review-uri în prealabil, că de, eu nu strâmb din nas la spoilere. Ce impresie mi-a lăsat? Nu pot să spun exact. Mă așteptam să am aceeași senzație pe care m-am săturat s-o întâlnesc la toți pseudocinefilii cu aspirații de neokantieni: „bwaaaah! mi s-a terminat copilăriaaaa! ce mă fac acuuuum?”

Senzația n-a fost asta, nici pe departe. Oi fi eu prea nesimțită să-mi dau seama că mi s-a terminat copilăria, sau pur și simplu filmul ăsta nu a reușit să transmită ceva în mod deosebit sau la un nivel mai înalt. Are efecte foarte mișto, asta e adevărat. La scena uciderii lui Cap-de-… Mort din carte mi-au dat lacrimile, în timp ce în transpunerea pe peliculă (sau pe Blu-Ray, deh…) deznodământul nu a avut nici pe departe aceeași dimensiune epică și nu a marcat în vreun fel sfârșitul monumental a acestei lupte seculare care a durat aproape două decenii…

Un al doilea mare câh: am constatat că, per ansamblu, filmul nu a reușit să evolueze de la statutul de înlănțuire de evenimente cu puternic caracter ezoteric la care iau parte, în prim-plan, un nene orfan ochelarist cu puteri magice, încă un nene cu puteri magice, dar mai bleg și nătâng, ajutați de… s-o numim, de la al cincilea film în sus, Cocktease. Fiecare film Heri Potăr a fost, pe rând, ba o lălăială continuă, ba un punct culminant continuu, partea a șaptea partea a doua încadrându-se, după mine, în a doua categorie.

Harry nu moare. Nimeni nu vrea să moară Harry, bineînțeles! De ce ar muri tocmai protagonistul, de ce ar fi deznodământul mai fain și mai plin de învățături, de ce ar fi deznodământul mult mai frustrant, dar și mult mai reușit? J.K. a făcut un compromis și a ales să-l facă foarte tras de păr, să nu plângă fanele înfocate prea mult. No me gusta, încă din carte îmi venea să-mi dau pumni.

Partea pozitivă: contrastul dintre primul și ultimul film te dă peste cap complet. Primul film… lumea vrăjitorilor ca în cărțile pentru copii, cu personaje negative de o pondere neglijabilă în raport cu fluturașii și inocența lui Radcliffe, care era așa de pufos și cu ochii ăia mari și limpezi, numa’ buni de pus la colecție în borcan… meh, devin subiectivă. În ultimul film, avem de-a face cu imaginea apocaliptică a Hogwarts-ului, mai viu și mai în flăcări ca niciodată, în treide. Se luptă, se țipă, se moare pe capete, până la punctul în care aflăm cu certitudine că Voldemort era frustrat sexual și va încerca să-l șantejeze emoțional pe Harry, ademenindu-l la o cină romantică în Pădurea Interzisă. Urmează o transcendentală experiență after-life cu Dumbledore, în urma căreia, printr-un artificiu epic care presupune tragerea de păr a acțiunii până dincolo de valoarea constantei de elasticitate, Heri supraviețuiește miraculos și-l țepuiește pe bulangiu.

Per ansamblu, mi-a dat fiori. Poate și pentru că am stat în primul rând… mi-a dat fiori, dar nu mi-a plăcut în mod deosebit, și nici nu mi-a displăcut. Cât despre terminarea copilăriei, hai să facem o analogie de consolare. Considerați fiecare carte sau film un Horcrux în care v-ați închis involuntar o parte din copilărie. Aveți acces la ea revăzând filmele sau răsfoind și chiar recitind cărțile (succes cu asta…). Diferența dintre acestea și Horcruxurile lui Voldemort este că ale voastre nu pot fi distruse. Copilăria voastră nu s-a terminat și nu s-a pierdut, e mereu cu voi, în deplină siguranță :).

Și Radcliffe are un fund drăguț.

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s