Aberdeen: +4 zile

Din moment ce au trecut doar câteva zile de când mă aflu pe plaiuri englezești scoțiene, mă simt în măsură să evidențiez câteva diferențe esențiale de care mă așteptam să mă lovesc, dar care au reușit să mă surprindă de-a dreptul pe viu. Sunt și pozitive, și negative, toate amestecate și care de care mai frumoase. Începem cu ăle mai bune.

Mă așteptam să aterizez brusc într-o altă lume. Dar ideea în sine m-a lăsat rece, posibil să fie din cauză că am mai fost expusă la civilizație până acum. Nu am auzit absolut niciun claxon și mă îndoiesc foarte serios că o să aud mai mult de unul pe an în tot timpul care mi-a mai rămas de stat aici (adică toată viața, fraierilor). Nu am văzut nicio mașină parcată pe marginea trotuarului. Singurul gunoi de care mi-a fost dat să mă împiedic a consistat dintr-un (ca să mă exprim la modă) prezervativ folosit care făcea plajă (la cinjpe grade) lângă un boschete situat în drumul spre facultate. Se iartă. Oamenii au nevoi și vodca ia mințile.

În prima zi mă căram cu perna și pătura după mine prin tot orașul, pentru că da, m-am rătăcit și am ajuns înapoi în campus după patru ore de învârteli în cerc și ocoliri. Pe Union Street aproape că am atins un super scoțian cu ditamai pachetul în care aveam pătura. El îmi zice primul „sorry” și zâmbește.  Adică eu îți invadez spațiul personal pe neașteptate cu un obiect dubios și tu te scuzi. Mai și zâmbești pe deasupra. Dacă eram pe Magheru, mă pricopseam cu o flegmă între ochi.

Lumea e foarte drăguță. Pe bune. Și în Românica îmi ziceau faraonii că toți britanicii sunt reci și respingători. Aberație, că nici măcar prejudecată nu e. Vrei să socializezi, să petreci și să te faci muci? Vino, tată, cu noi, te iubim, ești de-al nostru. Vrei să stai singur și să faci cum te taie capul? Fă cum vrei tu, noi te lăsăm în pace, te iubim, ești de-al nostru. Cam așa stă treaba.

În România se dau eseuri și subiecte de olimpiadă despre reciclare, păstrarea curățeniei pe străzi și protecția mediului. Ei bine, în Marea Britanie toate astea se pun în practică. Pentru a treia oară în viață nu mi-am simțit deloc tenul slinos după o zi de plimbare. Dacă intru în magazin, nimeni nu mă întreabă ce produse am cumpărat din altă parte. La multe mini market-uri nici nu primești bon, sau îți scanezi singur produsele dacă n-ai foarte multe. Nu tu porți anti furt, nu tu gorile de doi pă doi plătite să stea cu ochii pe tine. Da’ parcă nu-ți vine să faci mânării, din respect pentru încrederea pe care ți-o acordă. Or fi având ei camere sau alte chestii mai discrete care piuie dacă totuși te hotărăști să bagi puiul în chiloți sau oul Cadbury în buzunar, dar aici nu se pornește de la premisa că omul intră în magazin pus pe furat. Pentru că în Marea Britanie omul nu intră în magazin pus pe furat.

Pe de altă parte, de îndată ce se lasă întunericul, barurile și unele zone ale campusului duhnesc a oameni de toate națiile (dar în special britanici) în plină ascensiune spirituală pe tărâmul lui Bachus. Pe românește, toată lumea se face pulă. Ăștia nu par să înțeleagă că ficatul nu se regenerează la nesfârșit. Văd ei. Și unii scoțieni chiar cred că au șanse să și-o tragă cu o româncă dacă-i spun că le place accentul ei. Băsescu ingliș iz secsi, v-am zis io?

Apropo, femeile sunt niște scumpe. Atât de adorabile. Suple și grațioase. M-aș da pe invers pentru ele. Băieți, habar n-aveți ce pierdeți, o tonă de mega bunăciuni aici. Și încă n-am văzut mare lucru. Nu merge vplay-ul. Reclame dubioase pe iutub și alte saituri pașnice pe care le frecventam înainte. Google UK. Apoi, toate chestiile au un gust ciudat aici, inclusiv Cola și Milky Way. Am socializat mai mult cu români, că doar cu ăia am avut ce vorbi până acum. Și să dea naiba, e plin de români aicișa…

O să completez lista pe măsură ce sesizez mai multe detalii și le și trăiesc pe pielea mea. Că așa, știu perfect la ce să mă aștept. Cu toții știm, că doar de-aia am plecat sau cel puțin ne-am gândit să plecăm. Apropo de asta, eu, cea mai vitează, cea mai rece și cea mai potentă, am bocit la aeroport big time. Se pare că nu sunt chiar atât de singură cum îmi imaginam, și m-a impresionat foarte mult gândul că am însemnat ceva (nu știu de ce vorbesc la trecut) și pentru mulți alți oameni care mă lăsau rece sau cu care nu am avut cele mai profunde relații. Ba chiar mă mai apucă și câte-un homesickness din când în când. Pe mine.

Nu e ușor să pleci de-acasă, oricât de înverșunat ai fi pe ceea ce se întâmplă în jurul tău, oricât de pornit ai fi pe cei apropiați care se străduiesc să te țină legat de glie, și oricât de mult ai aștepta ziua decolării. În România aproape că desenam liniuțe pe pereți, ca la pușcărie. Acum mi-am scris Glossa pe-o foicică, mi-am lipit-o de perete și parcă mă simt mai bine când mă uit la ea. Îți dai seama, bre? Chiar nu pot să fac nimic pentru țara mea. Nu pot, n-am cum, n-am ce. Și e al naibii de trist.

Advertisements

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s