Nervi de iarnă

Cică pe 14 decembrie anul trecut aterizam pe Otopeni după un semestru de coșmar la civilizație, încheiat ca la carte cu destrăbălarea de rigoare pe străzile Londrei și ale Parisului. Cum cele trei zile de dinaintea călătoriei mă lăsaseră fără niciun strop de energie până în momentul îmbarcării, am adormit buștean pe la jumătatea zborului și m-am trezit încercând să articulez ceva, naiba știe ce mai visasem. Probabil chestii dubioase. Am ațipit la loc și m-am deșteptat (iar) auzind-o pe tanti căpitan de zbor ca prin vis: „Mesdames et messieurs, nous commençons à descendre à Bucarest…”

Chitroși ăștia de la Air France, apropo. Cum nu mai aterizasem niciodată în București noaptea, mare mi-a fost uimirea să observ cât de prost iluminat e orășelul nostru. Luminile Bucureștiului se aprind rahitic odată cu lăsarea întunericului și, probabil, a ceții specifice sezonului toamnă-iarnă. Ce să facem și noi? N-avem priveliști atât de spectaculoase ca ale altor capitale europene văzute de la înălțime, dar odată ce ajungi cu picioarele pe pământ și te urci în primul tren oriunde în România, realizezi cât muciferăm la peisaje Iucheiul și pe alți ăștia cu potențial turistic. E trist că foarte puțini cred în asta cu adevărat. E trist că majoritatea o spun într-o doară pentru că așa au învățat la geografie sau la muzică („țara mea aaaaare câmpii mănoaaaase, dealuri înaaalte, pline cu flooori…” – din clasa a doua mă tot traumatizează). Avem peisaje divine, și dacă ne-ar fi de folos să le exploatăm turistic, probabil am începe ceva, dar cretinii de la cârma țării ar face o tâmpenie și s-ar alege praful de tot, ca de obicei. De fapt, stai așa, că asta s-a întâmplat deja cu frunza lui Nuți. Mă rog, destul cu prostiile.

Se există un singur aspect care a tot continuat să mă ia prin surprindere, de la poarta de îmbarcare până în ziua de azi. Nu e îmbulzeala tipic românească, sunt deja obișnuită cu aia, știu și când să mă aștept la ea. E ceva ce nu am constatat niciodată, fiind prima dată când stau trei luni la rând în afara României. Încă de la poarta de îmbarcare a început să mă apuce disperarea uitându-mă la oameni. Nu știu câți dintre voi au observat, dar românii au niște priviri foarte triste. Atât de triste că-ți vine să-i iei la palme când vii în contact cu ei după mai mult timp. Chiar și tinerii. E pur și simplu deprimant pentru cineva care a trăit mai mult la civilizație și a înțeles mai bine ce-i aia. Expresiile britanicilor mi s-au părut foarte relaxate de la bun început, ce-i drept, dar n-am realizat cu adevărat diferența până pe 14 decembrie 2011. Suntem o nație de legume letargice cărora li se spală creierii cu știri, asta suntem.

Postarea asta a zăcut vreo două săptămâni la ciorne. Trebuia să fie ultima postare pe 2011, dar iacătă că, grație lenei mele indestructibile, a ajuns prima pe 2012 fără ca eu să fi avut asta în plan. Câteodată chiar e mai bine să nu știi că un lucru sau un eveniment e ultimul dintr-o serie… sau din istorie. Tot ce pot să spun e că mi s-a cam acrit de Românica deja, cel puțin de oamenii din ea.  Mi-am reamintit ce m-a făcut s-o întind acum trei luni gândindu-mă că nu am nimic de lăsat în urmă. Cât de mult m-am grăbit…!

Vă las în norișorul vostru de dileme existențiale, pentru că mi-e foarte, foarte somn și s-ar putea să mă apuc să spun porcării. Atât de somn îmi e.

2 thoughts on “Nervi de iarnă

  1. Sa stii ca la fel am patit si eu cand m-am intors din Aberdeen. Am avut escala la Paris. La poarta de imbarcare din Aberdeen era dimineata, 5, toata lumea-si vedea de treaba, facea una-alta, se jucau pe telefoane, whatever, nici nu intorceau ochii spre ceilalti. La Paris am stat 3 ore, si cu o jumatate de ora inainte m-am dus la poarta de imbarcare spre Bucuresti. Soc si groaza. Toti au intors ochii spre mine, se uitau unul la altul, fie susoteau despre altii fie urlau in gura mare cu accent moldovenesc. Frumos, ce sa zic,. Acum am inteles ca mp3-ul isi are rostul lui. Ps-la multi ani

  2. Și eu tot în Paris am pățit-o. Cu o jumătate de oră înainte m-am dus și eu. Când mai rămăseseră 15 minute au început să se pună la coadă. De parcă pleca avionul fără ei sau n-ar fi fost suficiente locuri. Acum mai e puțin și plecăm înapoi. La mulți ani și să ajungem întregi în Aberdeen! 😀

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s