Să înjurăm corect: lecția de gramatică

Cum să fii român și incapabil să înjuri corect în propria limbă? Mă disperă. De asemenea, datorită evoluției mele spirituale și intelectuale din ultimele luni, am schimbat numele rubricii „Anagramat” în „Grammar nazi”. Pentru că asta o să devin, în caz că nu sunt deja. Acum haideți să vă învețe mama câteva noțiuni elementare de limba română ce v-ar putea fi de folos îndeosebi în scris. Sursa de inspirație: mesajele de ură din pozele de la proteste (momentan nu sunt în țară, deci da, poze). Tot respectul pentru inițiativă, dar măcar scri-ți corect.

Așadar, luați aminte la liniuțe:

Băga-mi-aș. E atât de folosită că ne dă dureri de cap. Aproape că e mai ușor de făcut decât de zis… sau de scris. Când vine vorba de corectitudinea gramaticală, înjurăturile astea au un tipar: majoritatea au două liniuțe. Motivul e simplu: de obicei, sunt alcătuite din trei părți de vorbire. Doar trei, pentru că linba română e frumoasă, și cele mai faine înjurături sunt la condițional-optativ:

  • băga-: ăsta e verbul pe care poți să-l schimbi după bunul plac. Nu trebuie neapărat să-ți bagi, poți să-ți scoți, să-ți introduci, să-ți ajustezi, să-ți tai, să faci ce vrea pumnii tăi fără minte. Dar să fie verb.
  • -mi-: ăsta e pronumele. Răspunde la întrebarea „cui?”, deși nu prea are sens. Asta dacă te încăpățânezi să nu-l iei ca reflexiv. E un fel de „îmi cer scuze” al limbajului licențios. În structurile de tipul ăsta, pronumele trebuie să fie întotdeauna între două liniuțe.
  • -aș: oricât de ciudat ar părea, ăsta e verbul „a avea” cu valoare auxiliară. Ca în „aș băga”, numai că-l muți la coadă și-i pui o liniuță din motive de bun simț. Pentru că asta e limba noastră și așa se vorbește corect.

Bufni-ți-aș. Cui? Ție, îți, ți. O variantă a lui „ți-aș bufni”. Pronume în dativ plus auxiliarul care intră în componența verbului „a bufni” la condițional-optativ. O vagă trimitere la indivizii speciilor familiei Strigidae din povestioarele bunicului. Cu siguranță că Băse e nerăbdător să le afle. Bufni-ți-aș. E simplu.

Ciordit cu nesimțire de la: atitudini.wordpress.com.

Cristoșii. Un Cristos, doi Cristoși. Rog persoanele religioase să nu mi-o ia în nume de rău, e pentru o cauză nobilă. Primul „i” e desinență de plural, adică intră în alcătuirea formei de plural, când vorbim de mai mulți. Însă nu ne referim la niște Cristoși oarecare. Sunt ai cuiva. De obicei ai mamei cuiva. Nu plutesc singuratici în vid și nu fac autostopul prin Calea Lactee. Sunt niște indivizi cu o identitate bine definită, și de aceea îi vom articula hotărât cu un al doilea i: Cristoșii.

Da-ți-aș: Același tipar. Vreau să dau. Aș da. Ți-aș da. Cui? Ție. Ți. Da-ți-aș. Ce ți-aș da? Un sărut și o bombonică dulce. Sau foc.

Dă-vă-n. În acest caz ne extindem orizonturile de cunoaștere și vizăm un grup de indivizi pe care dorim să îi trimitem într-un quest de 9000 de nivele în peștera de la parter a Codinei. Stimați politicieni, mă rog pentru dumneavoastră. Aici, verbul „a da” capătă o formă mai specială, n-avem ce să-i facem, îl luăm ca atare pentru că pur și simplu așa e. Vă trimit. Vă dau. Dă-vă. Pe cine? Pe voi vă. Unde? În peștera Codinei. Dă-vă + în = dă-vă-n. Simplu și toate cele bune.

Futu-ți. O altă sintagmă remarcabilă datorită ambiguității structură-sens, ambiguitate destul de des întâlnită în limba română. Așa se scrie corect.

Mă-tii. Mai elevat, „mamei tale”. Like a sir.

S-o. Ăsta e simplu. Pentru că nu se scrie niciodată legat. În limba română, „so” nu este o parte de vorbire. Nu există. E nulă. Valorează fix două litere și atât. {so} intersectat cu {toate cuvintele din DEX} = mulțimea vidă. Capisci?

Să-mi. Altfel zis, „să îmi”. Cum nimănui nu-i place s-o lungească spunând „să îmi gâdili prețioasa”, elidarea vocalei „î” devine o alternativă viabilă. Și dacă „î” dispare, ce punem în loc? O liniuțăăăăă!

Sugea-mi-ai/suge-mi-ai. Prima variantă sună mai bine alături de apelativul la care ne gândim cu toții. Ce, vreți să-mi spuneți că nu vă plac acadelele? Bici, pliz.

Analog, a se lua aminte scrierea corectă a următoarelor forme:

  • arză-te-ar/arde-ți-aș
  • beli-mi-ai
  • da-mi-ai
  • du-te-n
  • făcea-mi-ai
  • fi-ți-ar
  • lua-mi-ai/lua-ți-aș
  • târâ-mi-aș (nu, nu, cum a putut să-mi vină în minte tocmai asta, cum…)
  • vedea-ți-aș/vedea-o-aș

Avem și o serie de cazuri particulare pe care aș dori să le evidențiez:

Aceea/aceia. Hai să vă arăt cum se face: „Aceea este nevastă-mea. Aceia sunt puradeii noștri.”

Aceeași/aceiași. Analog, folosim „aceeași” când e una singură și are vagin. „Aceeași curvă mi-a făcut cu mâna când treceam în viteză pe Magheru la patru dimineața”. Folosim „aceiași” când sunt mai mulți și au penis. Sunt opuse! De exemplu: „Aceiași cretini se află în fruntea țării de ani de zile”.

Care pe care. Nu știu de ce, dar mi-e greu să explic asta în termeni simpli. Cazul acuzativ, știi ce-i aia? Propoziție atributivă, știi ce-i aia? Hai să-ncercăm.

„Îmi place noul iaht pe care l-ai cumpărat din banii poporului.”

„pe care” e de obicei urmat de un pronume în acuzativ, în cazul ăsta „l-”.

„Iahtul care a fost cumpărat din banii poporului s-a scufundat în Marea Neagră.” (mă rog să fiți toți la bord când o să se întâmple asta, amin)

Dăcât. Regulă simplă: în limba română negi de două ori („nu am nimic”). În engleză nu („I have nothing”/„I don’t have anything”). În limba română, asta e consecința celei de-a doua negații, dacă vrei să te limitezi la un domeniu mai restrâns. „Decât” e restrictiv în construcții negative.

Nu am decât un neuron.”

SAU, dacă nu vrei construcții negative: „Am doar un neuron.”

În franceză e la fel cu negația, că doar gramaticile limbilor latine sunt similare:

„Je n‘ai vu rien.” – N-am văzut nimic.

Personne n‘a dit que c’est vrai.” – Nimeni n-a zis că e adevărat.

Vezi și argumentul Mircea Badea în tab nou aici. Nu pot să explic mai bine ca Măria Sa.

Fir-ar. Vine de la „ar fi”. Numai că „fi-ar” ar suna puțin aberant din moment ce atât „i”, cât și „a” sunt vocale. Și atunci simțul lingvistic al românului a simțit nevoia să bage o consoană ajutătoare pe-acolo. S-a nimerit să fie „r” cea mai potrivită. Intră în componența verbului, deci n-o despărțim de verb. Nu scriem fi-r-ar. U mad?

Dacă vă e greu să procesați faza cu părțile de vorbire care sunt despărțite (sau legate, cum vreți voi să priviți lucrurile) de cratimă, gândiți-vă în felul următor: poți să legi mai multe vagoane de tren fără cuplă? Și care e locomotiva? Dacă nici trucul ăsta nu merge, duceți-vă de repetați clasele primare. Sau faceți-vă un implant cu neuroni sau injecții cu mielină. Aveți grijă, că poate deveniți prea savanți și nu mai face față planeta. Hai, spor!

P.S.: Nu, nu sunt studentă la Litere și nu, nu mi-am ratat cariera. Unii oameni se pricep la mai multe lucruri, ceea ce poate părea surprinzător într-o lume în care 2% din populație se poate lăuda cu un IQ mai sus de 130. Plus că nu trebuie să fii genial ca să-ți vorbești limba așa cum trebuie. Trebuie să fii bătut în cap să n-o faci.

Advertisements

One thought on “Să înjurăm corect: lecția de gramatică

  1. Pingback: Copycat alert: she’s a freaking QUEEN, okay? « Atenție, se-nchide ușile | Blog de fluturași și floricele pe câmpii

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s