Toamna se numără bobocii…

…și chiar dacă toamna a trecut de mult, ar trebui cumva să împiedice rememorarea momentelor de glorie?

Aici pe blog, rubrica „Vitezist de serviciu” nu s-a încheiat odată cu absolvirea liceului (sau „graduarea”, cum ar zice engleziții semidocți lobotomizați). Azi am recuperat niște date dintr-un calculator vechi pe care nu l-am mai folosit din clasa a noua, iar diferențele constatate au fost aproximativ șocante. Poze, muzică, texte, conversații (omege, conversații!), o lume demult apusă, o persoană pe care n-o recunosc, emoții, comportamente și idealuri peste care s-au rescris altele noi, în pas cu evoluția firească a lucrurilor.

M-am gândit că ar fi drăguț să șeruiesc, timp de câteva zile (mai exact, până vineri), câte ceva reprezentativ pentru perioada mea de bobocie – poze, filmulețe și alte astea – pe blog sau pe Feisbuci. Până la urmă nu e nimic personal sau privat în materialele cu pricina, și vă invit și pe voi să empatizați și să vă umiliți public alături de mine, cu propriile poze în curul gol din taberele din clasa a noua, sau alături de profi ciufuți și traumatizați de sistem.

Mă întreb cum se mai trăiește bobocia în zilele de azi, dacă aș face sau nu infarct încercând să aflu mai multe, și dacă într-adevăr generația mea pare învechită comparativ cu noile trenduri (și aici nu mă refer la tehnologie).

Apropo de asta, tehnologia anilor 2007-2008 poate explica, din fericire, calitatea deplorabilă a materialelor ce urmează a fi făcute publice. Să dăm startul campaniei cu aceste prime poze compromițătoare:

19-11-07_113606

Eu, agresând o chestie pufoasă de pluș. Nu mai știu cum și de ce ajunsese acolo. Ca să vă răspund întrebărilor pe care probabil vi le puneți în acest moment datorită ambiguității create de această ipostază artistică neobișnuită, da, eul din prezent mi-ar fi înfipt un topor în cap fără să stea pe gânduri.

 DSC00388

Probabil una dintre cele mai frumoase zile din tot liceul, și totodată una dintre cele mai frumoase ierni pe care mi-a fost dat să le văd. Sinapsă. Amintire plăcută. Friguț. Rammstein. Pauză. Chioșc. Albul zăpezii scoate în evidență ochii trecătorilor, iar cu cât mai limpezi și mai pătrunzătoare sunt privirile lor, cu atât mai mult te încălzesc.

Pentru cei care încă nu știu, am absolvit Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București în anul 2011. Renumele său este în mod greșit atribuit profesorilor care-și tocesc încălțările pe coridoarele încărcate de atâtea povești, sau inteligențelor mult prea superioare care ocupă spațiul prin cataloage în zilele noastre. Bineînțeles, există foarte puține excepții de ambele părți, iar în comparație cu alte licee bucureștene, CNMV este de departe răul cel mai mic pentru proaspătul absolvent de școală generală – poate cel mai ușor test al răbdării ce trebuie îndurat până la BAC și plecarea din țară.

Renumele liceului a fost creat cândva și e încă acolo, însă nu mai există mințile sclipitoare de odinioară, capabile de a-l duce mai departe. Sictirul existențial și ramolismentul i-au ajuns pe cei care și-au depășit calitatea de profesori, devenind prin excelență pedagogi, iar neajunsurile sistemului nostru defect se simt în eșecul dascălilor – și al elevilor deopotrivă – de a crea o atmosferă sănătoasă de lucru.

CNMV a fost visul copilăriei mele. Am țipat și am plâns când am aflat că am intrat. Am fost descurajată brutal să-l aleg ca primă opțiune, iar foștii elevi m-au avertizat că exageram cu entuziasmul. Din nefericire, au avut dreptate, fapt pe care aveam să-l constat accept un pic mai târziu, pe la sfârșitul clasei a zecea. Am tratat-o ca pe o etapă a maturizării mele și am continuat să lupt cu lenea mea patologică, încercând în același timp să-mi potolesc spiritul revoluționar în timpul orelor, de dragul imunității. Știm cu toții că a te pune rău cu profii înseamnă o sentință la patru ani de calvar indiferent de instituție, iar Codina avea un fel aparte de a-și revărsa mania dictonului magister dixit asupra elevilor care-i erau antipatici – în speță, subsemnata (observație: până la urmă tot nu i-a ieșit cum a vrut, pentru că i-am dat un headshot de neuitat la BAC, și pentru că nu sunt obedientă de fel).

Persiflați-o pe Codina dacă aveți curaj sau nu dați doi bani pe autoritatea ei de a face modificări în catalog. N-o lăsați să vă domine și priviți dincolo de masca de intelectual invincibil pe care o afișează. Sunt multe de văzut acolo; nu vă sfiiți și nu vă lăsați intimidați. Dacă ajungeți vreodată prin grotele adânci și întunecate, transmiteți-i salutări din partea Claudiei. Mai amintiți-i că „dar, totuși” e pleonasm. Și că „a” cu umlaut se citește „e”. Și că ne-am prins cu toții că ne dicta mot-a-mot din Mariana Badea, dar că ne sfătuia să nu-i citim cărțile de comentarii tocmai ca să nu ne dăm seama. Mama lui Mircică de la Antene nu e cea mai mare cretină din învățământ. Când rămâneam în urmă cu notițele de la clasă, le completam acasă din cărțulia cu pricina. Erau identice. Luați cu voi comentariile Marianei Badea la ora de română, așezați-vă în prima bancă și lăsați cartea la vedere. Ghici cine n-o să se ia de voi 🙂

Orele cu Savu ar fi fost de aur dacă m-aș fi nimerit în liceu cu zece-cincisprezece ani în urmă. Ion Savu a fost un pedagog genial în vremurile dumnealui de glorie, când metoda „hai la plusuri, cinci la o sută de lei, ofertă specială” nici nu se afla în proiecție. Prima ediție a Olimpiadei Internaționale de Matematică a avut loc în 1959, la Brașov. În 2012, lotul lui Bălună a făcut senzație în Argentina, iar eu am aflat în sfârșit identitatea profului aparent simpatic care îmi salvase, în clasa a noua, punga de sticksuri plătită și blocată într-un automat ciorditor din apropierea cancelariei.

Liceul a fost îngrozitor și fain. L-am urât și l-am iubit în același timp, la fel cum iubesc și urăsc micul orășel universitar în care soarta m-a lăsat de izbeliște – doar un popas pe drumul lung al realizării mele profesionale. Ce s-o alege de Mishu? Îmi amintesc de parchetul care scârțâia, de trecerea de la Vestul Sălbatic la civilizație: am fost boboacă la 9J, iar drumul până la amicii mei de la celelalte clase îmi ocupa jumătate de pauză. Încă mai țin legătura cu mulți dintre oamenii lângă care înghețam de frig înainte de renovare, iar unii colegi au continuat să mă întrebe de sănătate chiar și după împărțirea pe clase și începutul primului semestru (a.k.a. descinderea în primul cerc al Infernului, al nouălea fiind BAC-ul). Sunt oameni cu care nu am mai socializat de ani de zile, dar cu care aș conversa foarte natural dacă ne-am întâlni pe stradă sau la o ieșeală nostalgică. Dacă am urât liceul, eu însămi mi-am creat motivele, ceea ce nu îmi dă niciun drept să mă plâng sau să blestem ireversibilitatea timpului.

Am simțit o potrivire nemaipomenită cu ambele colege de bancă pe care le-am avut. Lângă prima m-am așezat instinctiv. Cea de-a doua m-a găsit pe mine, într-un context cu totul neașteptat. Liceul poate avea efectul ăsta. În momentul în care membrii unui colectiv se agită haotic, încercând să ocupe pentru prima dată un loc într-un spațiu necunoscut, se petrec minuni. N-ați observat? Cuplurile de forțe, deși paralele și de sens contrar, sunt egale în modul și aplicate aceluiași corp. Nu știu cum se face, nu știu ce fel de haos generează astfel de potriviri, și tocmai din acest motiv mi-am întărit credința – nu în vreo divinitate, nu în destin, ci într-o anumită… ordine a lucrurilor.

Vreme trece, vreme vine…

Image

Foto: Silvia Batorii

Advertisements

4 thoughts on “Toamna se numără bobocii…

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s