Exercițiu (1)

În ziua întâi, pacientul se zvârcolea agitat în plapumă, întorcându-se nervos de pe-o parte pe alta, iritat de căldura insuportabilă a propriului corp. În cea de-a doua zi, minutele s-au preschimbat în ore și apusurile în dimineți, pe fondul rutinei fără utilitate care se desfășura în fața lui de câteva decenii, cu variații mai mult sau mai puțin importante.

În vechiul lui cuibușor între patru pereți poluat ocazional de dicția agasantă a știristei de la ora cinci, pacientul își împărțise existența meschină cu o frumoasă bibliotecă de stejar și o muscă lipsită de o aripă. Handicapul permanent al tovarășei sale de regn fusese rezultatul unui nefericit accident ce implicase brațul lui stâng, „Iubește revoluția!” de Soljenițîn și o adunătură de newtoni într-o dimineață nu prea senină.

Pacientul își petrece majoritatea zilelor cu brațele încrucișate la piept, privind în gol și schimbând frecvent brațul care se încrucișează peste celălalt, ca semn al trecerii de la un gând la altul. Păstrase aripa retezată învelită într-o ciornă, alături de multe alte lucruri inutile care poate îi vor folosi într-o zi, sau pe care le-ar putea repara sau măcar privi cu nostalgie.

Pacientul se sufocă existențial.

Diagnostic: lipsă acută de sens.

Să fie lumină.

Privesc în jos, văd ultimele etaje ale celor mai înalte blocuri ridicându-se sfidătoare prin ceața densă care îngroapă orașul în miezul zilei. Deasupra ceții – cerul albastru fără nori și un soare a cărui căldură nu o pot simți dincolo de geamul înalt care îmi separă încăperea de acest paradis atmosferic. Nu-mi dau seama dacă am urcat eu la tine sau dacă ai coborât tu; dacă ultimele etaje ale blocurilor plutesc suspendate, rupte de clădiri și cusute cu ceață de restul nimicului care zace sub noi, sau dacă pâcla a coborât și, răspândindu-se, a secat fiecare celulă vie.

Am păcătuit. Am ucis intelecte false și le-am înfipt căpățânile în sulițe din crengi uscate, ascuțite cu unghiile celor uciși înaintea lor. Am luat în deșert numele celor care se lasă vânduți pe cuvinte scumpe și aprecieri dulci, am scuipat pe zdrențele lor de manuscrise și în onoarea elitismului triumfal.

Cine a rămas acolo jos? Le știu vocile; de la o vreme, însă, trec printre ele ca printr-un zgomot de fond înfundat. Se dispersează în drum spre mine și-și pierd înțelesul, devenind un fel de gălăgie existențială care nu-mi creează disconfort, dar pe care aș prefera să nu o aud dacă aș avea de ales.

Nepăsător. Amorțit. Sedat.

Nimeni nu va urca aici. Deasupra tuturor, într-o cutiuță de beton armat cu rotițe și ceas, sunt invincibil. Poate cu excepția unei mici slăbiciuni: asemenea celor rămași la sol, nu pot vedea prin ceață. Va trebui să plonjez prin ea ca să-mi vindec boala, sau să cobor din cutiuța mea indestructibilă și să mă fac iar una cu voi.

Eu sunt Deziluzia, Suferința și Moartea. Cel ce trece prin Mine, de va fi mort, va trăi.

Advertisements

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s