Oamenii mari

Știi sentimentul acela frumos pe care-l ai când îți revezi jucăriile și lucrurile vechi proaspăt scoase de la naftalină, cu ocazia unei neașteptate curățenii? De obicei arunci lucrurile vechi în cămară când începe să te deranjeze faptul că nu mai ai loc de ele în cameră, sau când piesele de lego și păpușile nu mai sunt pe măsura personalității tale de adult în devenire. Prezența lor acolo devine într-un fel jenantă. Inutilă. Nu te mai atrag, nu te mai captivează. Iar dacă ești cu adevărat crud, le arunci direct la gunoi. Atunci începi să devii din ce în ce mai plictisit, preocupat, morocănos și lipsit de imaginație și energie, precum „oamenii mari” pe care obișnuiai atât să-i admiri. Tranziția e aproape inobservabilă pentru tine, dar cruntă odată realizată conștient, ani mai târziu.

Azi aranjam și sortam niște colecții cu o neprețuită valoare emoțională când am dat peste primul meu mp3 player. Odată conectat la calc, o lume demult uitată mi s-a deschis dincolo de banalul Removable Disk (L:), deși îl crezusem complet stricat – ultima sa utilizare fusese pe post de argument imbatabil în efortul meu de a-i convinge pe ai mei să-mi cumpere altul (ceea ce au și făcut, pentru că pot fi extrem, dar extrem de pisăloagă când vreau ceva).

L-am folosit ultima dată în primul semestru din clasa a noua. Așadar, colecția ilegală de muzică în valoare de numai 1GB nu mai fusese alterată de atunci. A fost superb. A-ți regăsi lucruri vechi după o lungă perioadă de ignoranță e ca și cum ți-ai revedea bucăți din suflet perfect conservate fizic (în formol :D) sau înghețate cu azot lichid în acea vreme – asemenea unor izvoare istorice, presupunând prin absurd că numai propria viață ar scrie istoria omenirii.

Navigam cu viteza melcului printre fișierele pe care nici nu puteam să le deschid – blestemate fie citirea și scrierea în limbajul calculatoricesc. A trebuit să notez și să caut pe Iutub titlurile care căzuseră victime sclerozei. Vivat charta.

Mi-am amintit melodiile după primele note. Odată cu reîmprospătarea liniilor melodice au reînviat stările, atmosfera și persoanele asociate cu ele. Nu atmosfera unei plimbări sau a unei întâlniri, ci atmosfera acelor vremuri per ansamblu. Ba chiar și puterea emoțională a unor versuri anume s-a conservat perfect (chit că nu aș fi deloc impresionată dacă le-aș asculta astăzi pentru prima dată).

Știam de existența teoretică a acestor asocieri – auditivul și olfactivul sunt poate cei mai puternici stimuli în acest sens. Cu toate acestea, efectul lor m-a atins până în măduva oaselor, trezind o parte din persoana care eram atunci, partea care a rămas, partea care a supraviețuit modelării socio-psiho-intelectuale din ultimii ani.

Nu sunt foarte diferită de atunci, ci mult mai matură – „matură” se poate considera „diferită”?

În clasa a noua eram mult mai nervoasă și infatuată. Îmi plăcea să epatez și să fac striptiz intelectual, deși încă mi-era puțin incomod să mă uit la filme în engleză fără subtitrare. Eram mai fricoasă, poate chiar prostuță și împiedicată (în ciuda nervilor, sau poate chiar din cauza lor). Mai sunt și azi destul de handicapată, dar pot s-o ascund/reprim mult mai bine. Când mă simt copleșită, mă relaxez tranșând cadavre într-o locație secretă la periferia Bucureștiului.

Pe-atunci aveam tendința de a idealiza persoanele și figurile culturale care îmi plăceau (e.g. Nietzsche – probabil și pentru că nu-l înțelesesem suficient – sau o mică parte din Freud), însă liceul mi-a oferit suficiente simboluri falice în subconștient ca să-mi revin. Am mai învățat cum se construiesc și se deteriorează relațiile dintre oameni, și cât de subtil se pot desfășura lucrurile într-un colectiv atunci când intervine interesul personal.

Sunt mult mai sadică și mai a dracului, deși nu pot să spun că a fost vreo traumă care m-a adus până aici. Sunt mult mai perversă și la fel de leneșă, dar mult mai sigură pe propriile puteri. Primul an de facultate a șters până și ultimele urme de naivitate pe care le aveam vizavi de socializare și profunzimea relațiilor… interumane. Înțeleg mai mult, și înțeleg altfel, dar încă mă enervează oamenii care refuză să explice concepte avansate unui copil care întreabă, pentru simplu motiv că ar fi „prea mic”.

Schimbarea a întrecut așteptările, și apropo de asta:

http://www.nytimes.com/2013/01/04/science/study-in-science-shows-end-of-history-illusion.html?_r=0

Am încheiat paranteza.

Nu mi s-au schimbat foarte mult gusturile muzicale, doar au evoluat (din nou, „matur” = „diferit”?), și am inclus și alte genuri în preferințe. Știu că n-aveți cum să le simțiți cum le simt eu, dar iată-le… just a few shards of my former self 🙂

Apropo, dacă plodul vostru o să vă întrebe ce-i aia descărcare electrostatică în clasa a patra, explicați-i. În cele mai multe cazuri, copilul care nu vrea să știe (sau nu poate să știe) nu întreabă. Din toată copilăria mea, cel mai mult mi-e dor de curiozitatea și entuziasmul specifice.

Ce a mai rămas din copilul din voi? Eu încă îmi mai doresc să construiesc o casă de dimensiuni reale din lego 🙂

Advertisements

Drop it like it's hot

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s